Numele acestei planete vine la zeul războiului din mitologia romană (în mitologia greacă era Ares). Este interesant ca înainte de a fi considerat zeul războiului, Marte a fost zeul agriculturii.
Planeta mai este cunoscută și după numele de "planeta rosie", dupa culoarea o are când este privită cu ochiul liber.
Pe suprafața lui Marte se pot observa detalii, dar numai prin instrumentele astronomice. Astronomii văd detalii ce se schimbă de la anotimp la anotimp, calote polare ce se schimbă de la an la an, dar și nori în atmosferă. Din cauza acestor schimbări, mult timp, astronomii au crezut că observă pete de vegetație, și că Marte ar fi o planetă asemănătoare cu Pământul, unde viața ar putea exista.
Dar, după ce sonda Mariner 4 a trecut pe lăngă Marte, în 1965, toți au vazut un peisaj de deșert, plin de cratere. Au crezut atunci că Marte este o planetă moartă. După ani și ani de observații s-a determinat că pe Marte au loc procese interesante, iar viața ar fi putut exista acum câteva miliarde de ani.
Suprafata
Marte este o planeta telurică, de doua ori mai mică decât Terra. Ca și în cazul celorlalte planete telurice, suprafața a fost schimbată de vulcanism, impacturi cu meteoriți, mișcarea crustei și de fenomene atmosferice, cum ar fi furtuni de praf.
La polii planetei, calotele polare, compuse din dioxid de carbon înghețat (85%) și apă (15%), se măresc în timpul iernii și se retrag în timpul verii. Numai că micșorarea calotei se produce nu prin topirea gheții, ci prin sublimarea ei. Dioxidul de carbon este un gaz ce trece din stare solidă în stare gazoasă fără a deveni lichid. Calotele polare au mai multe straturi, semn că clima planetei a suferit modificări.
Calotele polare diferă, cea sudică conținând 80% apă. Dacă s-ar topi apa existentă în calotele polare, toată suprafața planetei ar fi acoperită cu un strat de apa gros de 11 metri.
Marte nu are câmp magnetic, dar observații făcute de sonda Mars Global Surveyor au arătat că unele regiuni din emisfera sudică sunt puternic magnetizate. Acesta este o dovadă ca, totuși, în trecut planeta a avut câmp magnetic.
Suprața planetei este împărțită în două regiuni: una din ele, emisfera sudică este puternic craterizată și este mai înaltă decât media planetei cu 3 km; cealaltă regiune are o suprafață mai tânără, cu cratere mai puține și este mai joasă ca nivel decât media planetei; craterele bătrâne din această parte a planetei au fost erodate de vânt, căderi recente de meteoriți, curgerea lavei sau chiar de apă. Linia de demarcație dintre cele două regiuni nu trece pe la ecuator ci este înclinată cu 35 de grade. Motivul pentru care există această diferență între aceste două regiuni, este, după unii astronomi, ciocnirea planetei, acum 4 miliarde de ani, cu un asteroid, nu mai mare de două treimi cât Luna.
Pe Marte se află cel mai înalt munte din sistemul solar, un fost vulcan, numit Olympus Mons. Acest munte are 25 km înălțime și o bază de 600 km în diametru. În aceeași regiune cu el se află alți trei vulcani, numiți Arsia Mons (17 km înălțime), Pavonis Mons (14 km înălțime) și Ascraeus Mons (18 km înălțime).
Din toți acești vulcani lava a erupt până acum câteva zeci de milioane de ani. Ei sunt înalți pentru că pe măsură ce lava ieșea la suprafață se aduna, se solifica și contribuia cu un alt strat la înălțimea vulcanului.
Tot o regiune vulcanică este și Elysium (latitudine 25° N, longitudine 210° vest). Este mai mică decât Tharsis, ca întindere și înălțime, având 1900 de km diametru și 4 km înălțime. Vulcanii din Elysium se numesc Elysium Mons, Albor Tholus și Hecates Tholus.
O altă formațiune gigantică este canionul Valles Marineris. Acest canion are 4000 km lungime și o adâncime între 2 și 7 km. Lungimea lui Valles Marineris este echivalentă cu cea a Europei. Se întinde de la Noctis Labyrinthus, unde se află canioane asemănătoare cu cele de pe Terra, trece spre Aurorae Planum și se termină la Margaritifer Terra. Acest canion a apărut în urma apariției „umflăturii” Tharsis. Mișcarea și deformarea scoarței a dus la surparea ei. Acolo a apărut Valles Marineris.
Un alt canion, mai mic de doar 700 km lungime și o adâncime de maxim 2 km, este Ma'adim Vallis. Se crede că în trecut acest canion a fost inundat de apă. La unul din capete, cel de nord, se află carterul Gusev, unde a fost trimis roverul Spirit.
Există foarte multe cratere pe Marte, toate având nume de astronomi. Sunt de toate mărimile și s-au format în același mod ca toate craterele din sistemul solar
Cel mai mare crater de pe Marte este Hellas Planitia. Are 2000 km în diametru și 6 km adâncime și este considerat un bazin. Există peste 43.000 de cratere mai mari de 5 km dar s-a observat că sunt mai puține decât pe Lună. Atmosfera planetei, rarefiată cum e, mai arde din meteoriți. Unele cratere prezintă urme ale unor adevărate potopuri care au avut loc pe planetă.
Prin numărarea craterelor s-a putut determina o istoria a diferitelor regiuni de pe planetă. Cu cât se întâlnesc mai multe cratere bătrâne cu atât suprafața este mai bătrână. Unde nu se află asemenea cratere înseamnă că au avut loc procese ce au schimbat-o.
Avem perioada noachiană (după Noachis Terra), între 4,6 și 3,5 miliarde de ani în urmă, când s-au format primele cratere. Aceste cratere sunt mari și se bănuiește că regiunea Tharsis s-a format în această perioadă. La sfârșitul acestei epoci cantități mari de apă au curs. Urmează perioada hesperiană (după Hesperia Planum) între 3,5 și 1,8 miliarde de ani în urmă când s-au format câmpiile vulcanice. Urmează perioada amazoniană (după Amazonia Planum) de acum 1,8 miliarde de ani până în prezent când lava a erupt în cantități mari. Se bănuiește că tot în această perioadă s-a format Olympus Mons.
Astronomii cred că a existat o perioadă, acum 3,5 miliarde de ani, când unele regiuni de pe planetă au fost inundate. Nu se stie încă de unde a apărut apa care a inundat acele regiuni, cât a durat potopul și unde a dispărut apa.
în 2002 s-a descoperit în calota polară, un depozit de gheață ce conține hidrogen. Alte observații au arătat că există și alte depozite de hidrogen, în subsolul marțian. În 2004, roverul Opportunity a găsit minerale ce arată că regiunea a fost țărmul unei foste mări sărate.
Atmosfera
Cerul, observat de pe Marte ar avea culoarea portocalie, din cauza prafului din atmosferă.
Marte are o atmosfera foarte subțire, compusă din dioxid de carbon (95,3%), nitrogen (2,7%), argon (1,6%) plus urme de oxigen și apă. Presiunea atmosferică la suprafață este doar 1% din cea de pe Terra fiind asemănătoare cu cea de la o altitudine de 35 de km pe Terra.
Presiunea variază mult, fiind de 1mb (milibar) în vârful lui Olympus Mons și de 5 mb în cele mai adânci locuri. Chiar și cu o atmosferă atât de subțire, pe Marte există vânturi ce produc adevărate furtuni de praf.
Furtunile de praf pot fi mici vărtejuri numite „dust devil” sau fenomene globale ce pot acoperi întreaga planetă. Una dintre cele mai mari furtuni s-a produs în 2001. Timp de trei luni de pe Terra detaliile de la suprafață au fost acoperite de praf.
În 2004 s-a descoperit că în atmosferă se găsește metan, un gaz ce este distrus de radiația ultravioletă. Prezența lui în atmosferă înseamnă ca există pe Marte un proces ce produce metan: activitatea vulcanică, impactul cu comete sau chiar existența micro organismelor care pot produce metan.
Orbita
Distanța medie dintre Marte și Soare este de 230 milioane de km.
Planeta face o rotație în jurul Soarelui (un an) în 684 zile, de două ori mai mult decât Pământul. În schimb ziua pe Marte durează aproape cât cea pe Pământ: 24h 39m 35s.
Odată la 780 zile se produce opoziția planetei. Atunci se află cel mai aproape de Pământ, distanța minimă putând fi între 55 și 90 milioane km.
În data de 27 august 2003, Marte a fost mai aproape de Pământ ca niciodată în ultimii 60.000 de ani. Distanța a fost de numai 55.758.006 km. Ultima oara când Marte a fost așa de aproape a fost pe 12 septembrie anul 57.617 î.Hr. Următoarea mare apropiere se va produce în anul 2208, pe 24 august.
Sateliti
Marte are doi sateliîi: Phobos și Deimos. Amândoi sunt sateliți foarte mici, probabil doi asteroizi captați de gravitația planetei. Nici unul nu este sferic iar pe suprafața lor se întâlnesc nenumărate cratere.
Au fost descoperiți în 1877 de către astronomul Asaph Hall și poartă numele dupa doi însoțitori ai zeului Ares: Frică (Phobos) și Teroare (Deimos).
Cei situați pe solul marțian ar vedea lucruri interesante: Phobos răsare în vest, apune în est, răsărind iar dupa 11 ore. Deimos rasare în est, dar îi ia 2,7 zile să apună.
Phobos se apropie încet, încet de Marte, iar peste 50.000.000 de ani se va prabuși pe suprafața planetei.
Sursa : Wikipedia.
Posted Image
Acasa 
Căutare 
Conectare 
Înregistrare 
Subiect: Planeta Marte 
